UNIREA – revista Asociației VALECA

Revistă de atitudine și promovare a istoriei și culturii – vino si citeste!!!

Spre atenția Maiei Sandu: Pe 27 august, 1991 atunci când a semnat Declarația de Independență, în fața corpului de legiuitori, Mihai Ghimpu a spus că vrea mai mult… Vroia Unirea cu România

via Spre atenția Maiei Sandu: Pe 27 august, 1991 atunci când a semnat Declarația de Independență, în fața corpului de legiuitori, Mihai Ghimpu a spus că vrea mai mult… Vroia Unirea cu România

Reclame

04/02/2018 Posted by | Generala | Lasă un comentariu

AM AVUT, AVEM

via AM AVUT, AVEM

04/02/2018 Posted by | Generala | Lasă un comentariu

Felicitare

Scumpii mei fraţi români şi de alte neamuri, care mă stimează!
Primiţi cele mai frumoase şi sincere felicitări cu sosirea Anului Nou 2018. Vă doresc ca noul an să devină pentru toţi un an al Bucuriilor şi Speranţelor, an al Reântregiri neamurilor rătăcite şi Împlinirii Viselor! Vă iubesc pe toţi acei, care împărtăşesc idealurile mele şi ale neamului meu! La mulţi ani!

Hăitură pentru ei…

Bună seara… cui vă are,
Fii ai ţării, făr-de-onoare,
Ce-aţi lăsat moscalilor
Averea strămoşilor.
De când năvăliră porcii
S-au plodit toţi dobitocii.
Şi-au umplut lumea de jale
Litfele ţării moscale.
Cu scopuri negre, ascunse
Şi minciuni din vârfuri spuse,
Umilindu-mi fraţii, neamul,
Limba, doinele şi steagul.
Nu vă ierte Dumnezeu
C-aţi trădat tot neamul meu!
Bateţi toaca, clopotari
Pentru surzi parlamentari,
Pentru-ai noştri nătărăi
Să răsune-al vostru:
– Hăi…hăi!

De la Bug până la Prut
Cu noi lumea aţi umplut,
Ne-aţi trimis peste hotare
P.z.m. cui vă are!
Ca kremlinul să înghită
Ţara de el născocită.
Azi, captivă- suzerană,
De părinţii ei orfană,
De bietul tată Carpaţi
Şi de Codri, mândri fraţi,
De surorile muntene
Şi de cele bănăţene,
De fraţii Crişanului
Şi moţii Ardealului.
Aţi închis-o-n colivie
Nici nepoţii să mai ştie
De maica lor Românie.
Să strigăm o dată: – Hăi-i-i!
Lângă treuca cu lingăi,
Care cred dodonului
Şi vorbei kremlinului.
Treziţi-vă, dodonoi,
Că umplem lumea cu voi!
– Hăi-i-i, hăi-i-i!

Şi acu, pe înserat
Ascultaţi al nostru sfat,
A celor în lume plecaţi
Şi de voi, berbecii uitaţi:
Vă urăm ca-n anul ce vine
Să duceţi o viaţă de câine,
Şi ne rugăm Domnului
S-aveţi somnul câinelui,
Poate-atunce ve-ţi avea
Timp pentru a medita,
Şi să vă gândi la noi
Nu cu mintea ce-a de boi,
Dar c-o minte sănătoasă,
Ageră şi luminoasă,
Să vi se dezlege blestemul
Vouă şi la tot Guvernul,
Şi ca-n anul care vine
Să nu vă „aleagă” nimeni,
Doar cei cu inima de câine.
Trageţi brazda, Feţi-Frumoşi
Viţă-ai dacilor strămoşi
Peste tâlharii scârboşi!
Să răsune-n Răzălăi
Al nostru mirific: – Hăi-i-i-i!
Hăi-i-i!…

I-am urat în voia lor
Fut-ui iadul mamii lor,
Le-am dorit, ce am dorit,
Cât de cât ne-am răcorit,
Dar acu îi spunem drept
Turmei mari din Parlament:
Nu treziţi lupii din noi,
Suntem lupi, nu suntem boi!
Fiii Daciei malvine,
Ai României creştine,
Deşteaptă-te-n astă noapte,
Nu căuta pere coapte,
Caută să nu-l ajungi
Pe Filat şi a lui slugi,
Dracii noştri socialişti,
Scârnăciori, mici comunişti:
Ia, luaţi-vă turbinca
Şi tuliţi-o la sibirca,
Acolo e casa voastră,
Nu la Sadova măiastră,
Hai, păsărică de gorun
Să le urăm un „drum bun”,
Haide-ţi pentru dodonei
Să strigăm cu toţii:
– Hăi-i-i, Hăi-i-i!

Vreau să-i ştie lumea toată,
Pe cei, ce-au lăsat-o baltă!
Stau cu c…-n două bărci
Iadu- mamii lor de porci,
Azi li-i dragă steaua din kremlin
Mâine tricolorului se-nchin,
Ei primesc cetăţenia
Mamei mele, România,
Eu fiind abandonat
N-am nici iesle, n-am nici pat,
Şi mă tot f…-un derbedeu
Că-s strein tribului meu,
Doamne, oare cât se poate
Porcii să-mi facă dreptate?
Hai, flăcăi şi-om cetera
Să-i înghită Dunărea,
Dunărea şi fundul mării
C-au rupt trup din trupul Ţării!
Voi, din parlament, berbeci
N-aşteptaţi iertare-n vieci!
Roata măi, peste mişei,
Să răsune-n Sângerei:
Hăi-i-i! Hăi-i-i!

Şi-acu vreau la lumea toată
Din ţara mea, ţară furată,
Să vă urez ca ziua de mâine
Ocrotită fi de câine,
Ca să-i fugăriţi de zor
Pe căţeluşii lui Şor,
Să facem un parlament
Filosof şi competent,
Şi ca Anul Nou ce vine
Să fie anu-ntregirii,
Anul ce ne va aduce
Fericire, viaţă dulce,
Şi ca ţara noastră toată
Să fie o Horă-roată
O Dacie înnoită
Cu Moldova plămădită
Cu Ardealul şi Crişanul,
Cu Olteanul şi Munteanul,
Într-o Românie mare
În al Daciei hotare,
Hai, la luptă cu vampirii
În Centenarul Unirii!
Trage Iancu de lanţug
Să ţinem boii la jug,
Şoricei şi dodonei
Să n-avem parte de ei!
Hăi-i-i! Hăi-i-i!

 

 

01/01/2018 Posted by | Generala | Lasă un comentariu

Felicitare

Fraţi Români de Pretutindeni!

Frumuseţea sărbătorilor de iarnă să vă găsească alături de cei dragi.
Această sărbătoare să vă aducă multă sănătate, fericire, împlinirea tuturor dorinţelor, să vă umple sufletul de bucurie, încredere şi speranţă. Frumuseţea iernii şi plăcutul ecou al colindelor să vă însoţească pe tot parcursul sărbătorilor. Fie ca aceste Mari sărbători de iarnă, cu ajutorul Bunului Dumnezeu să ne aducă Reântregirea Ţării Române! Sărbători fericite!

Consiliul Mondial al Românilor Filiala Canada
Worldwide Romanian Forum
Semnează: Iacob Cazacu-Istrati – Toronto
Alexandru Cetăţeanu- Montreal
Rodica Roşca-Dvorean- Aurora
Dumitru Ichim – Kitchener

24/12/2017 Posted by | Generala | Lasă un comentariu

În memoria lui Ovidiu…

de Iacob Cazacu-Istrati

“Fără picătura de nebunie, geniul rămâne în scutecele talentului.” (Vasile Ghica)

Când am primit mesajul de la Luminița, fiica mai mică a prietenului meu Ovidiu Creangă, originar din Vărzărești, sat cam la vreo 60 de kilometri de Chişinău am rămas trăsnit de prima frază: ” Azi noapte s-a stins din viață tata. S-a bucurat de viață așa cum a fost, restransă într-o mică colivie, pană în penultima zi. Era pregătit de trecerea aceasta de mult și un singur lucru nu dorea: să sufere. I s-a îndeplinit dorința, a fost în spital numai o seară și a bolit numai o zi.
Nascut la 14 februarie 1921, decedat la 4 decembrie, 2017. (97 de ani, aproape)
Am înțeles, că acel, care a fost Ovidiu Creangă nu mai este.
Pentru mine a fost tată și bunel ultimii 10 ani cât, am fost aproape nedespărțiți, în afară de timpul aflării în Basarabia, care se limita la o lună, cel mult 2 luni pe an.
L-am cunoscut în toamna lui 2007 în Toronto, Canada, la şedinţa cenaclului literar „Nică Petre”, care pe atunci se numea „Observatorul” şi care e condus şi astăzi de redactorul revistei, Dumitru Puiu Popescu.
Am rămas încântat de atmosfera ce domnea acolo – plină de voie bună şi prietenie, de dragoste faţă de valorile noastre naţionale. Pentru moment, uitasem că sunt oaspete. Mă vedeam acasă, în sânul familiei sau la o serată literară, între colegii mei, profesorii şcolii medii din Căzăneşti, jud. Orhei.
Şedinţa cenaclului era închinată sărbătorii de 1 decembrie – Ziua Naţională a României. A luat cuvântul şi eroul meu. Cu atâta dragoste a vorbit despre mândria de a fi român, încât nici nu găsesc cuvintele care să-mi descrie farmecul cu care l-am ascultat. După şedinţă, s-a apropiat de mine (fusesem prezentat de către dl Dumitru P. Popescu ca profesor de istorie, român basarabean, şi am citit din versurile mele noi), de parcă am fi fost cunoscuţi de când lumea: „Hm… Eu sunt tot basarabean, dragul meu, din Vărzăreşti, judeţul Lăpuşna”. A rostit aceste cuvinte cu o asemenea intonaţie şi cu atâta pasiune, încât pe dată am înţeles ce a dorit să accentueze – că rădăcinile şi dragostea lui faţă de Basarabia sunt cele mai puternice din lume.
Aşa mi-l imaginez ori de câte ori îmi amintesc de el: faţă deschisă, zâmbet binevoitor, privire visătoare, suflet mare, plin de speranţe şi de optimism. Aşa îl văd mereu, fie în rolul lui Moş Bodrângă cu povestirile despre copilăria şi adolescenţa petrecută pe plaiul natal din România Mică (Basarabia), fie ca epigramist. Umorul îl însoţeşte pretutindeni, chiar şi atunci când povesteşte despre adevăruri triste şi dureroase în ultima sa carte – „Cu şi fără securişti”.
A avut şi are parte de o viaţă trăită din plin, cu toate bucuriile şi tristeţile ei. Nu oricine s-ar putea mândri cu o asemenea viaţă… A trăit în iureşul marilor schimbări, al marilor evenimente a două secole: perioada interbelică, însoţită de reformele din ţară; raptul Basarabiei, din care a fugit; vâltoarea războiului celor mai mari tirani-dictatori din lume; perioada postbelica de „construire” a comunismului mondial; revoluţia din 1989 din România şi cea din 2009 din RM. A trăit în două lumi cu totul diferite: Lumea Răului (înlănţuirii) şi Lumea Binelui (a libertăţii) pe care o descrie cu multe amănunte.
Ultima oară m-am reținut în Basarabia natală un an și jumătate. Când ne-am întâlnit era schimbat mult, dar acel optimism, care l-a însoțit toată viața nu-i trăda vreo durere fizică. Cu aceleași vorbe glumețe m-a întâlnitt, prima întrebare fiind:- Ce mai face Basarabia, măi Iacob? Ce-i cu Dorin Chirtoacă? Păziți-l măi, că e de-al nostru! Dar Dabija și Șoimaru? Despre toți pe care îi cunoștea m-a întrebat…
Îi zic: -Bunele, hai și-om bea un păhărel de vin roșu din via mea. El ca-ntotdeauna mi-a răspuns zâmbind:- Hai ș-om be, ș-om be, ș-om be/ Ș-om plăti când om ave… Bre, aceste cuvinte le cunosc încă din Basarabia.
O perioadă de timp am locuit împreună în „bojdeuca lui Creangă”, cum iubea el s-o numească. E o casă frumoasă, în trei nivele, pe o stradă cu un frumos nume de domniță – Betty Drive și cu un parc din arțari, stejari și tei în spate de o frumusețe rară. O perioadă de neuitat: scriam, pescuiam, călătoream împreună, fiind nelipsiți de la ședințele Cenaclului OBSERVATORUL, MUNTELE MĂSLINULUI și de la sărbătorile petrecute la Câmpul Românesc din Hamilton, unde am făcut cunoștință cu multe personalități ai culturii și științei românești din întreaga lume: Prof. dr. Claudiu Mătasă, Prof. dr. Nicolae Dima, scriitorii Dumitru Pădeanu, Alex Cetățeanu, Dumitru Popescu, Elena Buică, Milena Munteanu, Florica Bațu, Dumitru Ichim, Leonard Voicu ș.a.
Nu cred să fie mulți ca dânsul, care să fi parcurs o cale atât de frumoasă și fructuoasă, bucurându-se de fiecare clipă trăită. A ajuns până în vârful piramidei guvernamentale a României, la Ministerul de Externe, Șef al Departamentului pentru Comerț Exterior.
Îmi amintesc, că prin 2010 s-a lăudat, după cum iubea să spună, că un renumit ziarist pe nume George Roca tocmai din Sydney, Australia îl roagă să-i acorde un interviu. Îmi zice: „Iată ce i-am răspuns la una din întrebări: – Am avut o viaţă agitată, am oscilat între „talpa societăţii” şi aş putea spune „culmele ei”. Am avut prilejul să fiu în apropierea somităţilor zilei, am lucrat în domenii unde fojgăiau securiştii, adică la „Comerţul Exterior”, am călatorit mult şi în locuri aşi zice „neumblate” de picior de român. Am avut şi mai am mai multe şi variate profesiuni… eu în glumă spun: „numai popă nu am fost până acuma!”.
La liceu nu am fost prea sârguincios, din contra am fost un chiulangiu culminând cu o trebuşoară ruşinoasă! Când eram în clasa a patra a liceului „Ion Creangă” din Balţi, am fugit de la şcoala la circul lui Ivan Zaikin, deoarece visul meu era să mă fac circar. Am rămas repetent şi atunci mama văzând că nu o scoate la capat cu mine cu vorba bună, a luat un băţ şi m-a bătut la „posterior” de a făcut băţul fâşii-fâşii. Plângeam şi eu… dar plângea şi mama: „te bat la fund sa-ţi vină mintea la cap”. Din bătaia asta „mi-a venit mintea la cap”, am început să învăţ din ce în ce mai bine culminând cu intrarea la Politehnică pe care am terminat-o ca şef de promoţie cu calificativul „Magna Cum Laude”. Așa a fost Ovidiu Creangă, care până la urmă a devenit unul dintre admiratorii Elenei Ceaușescu, soția Președintelui României. (despre asta mai târziu).
Eu cred, că cel mai tare argument pe care l-a avut ce l-a marcat și a ajuns acolo, sus, a fost vizita la Departamentul Căilor Ferate din Chișinău împreună cu tatăl său. Când au întrat în clădire, tatăl său Vasile se închina în fața la toți funcționarii de acolo, scoțându-și pălăria… Micul Ovidiu l-a întrebat de ce se închină la toți?! Tatăl i-a răspuns, că: -Acești oameni sunt învățați, au studii mari, pe când el e un simplu cantonier. Băiatul s-a gândit puțin și a răspuns: – Tată, eu voi fi mai mare ca ei, ca să nu mă închin în fața lor ca tine, ci ei să mi se închine!
Așa și s-a întâmplat… Cinste și onor la astfel de copii, care tind să întreacă părinții în realizări!…
Întorcându-mă odată, prin 2010 din România mea mică vorbeam de aceicare-și ziceau moldoveni, ce nu -și recunoșteau identitatea adevărată, românească, chiar mulți din rândul colegilor, profesori, că am fost și eu profesor școlar, de istorie. Și-i spun, cu tristețe, că unii din ei, colegi, când le spuneam, că unirea RM cu România e aproape îmi spuneau, că sunt nebun… El, Bunelul s-a uitat serios la mineși a zis: – Măi, băiete, nu te supăra pe dînșii, că sunt încă rătăciți prin istoria sovietică. Nu te întrista degeaba, că și eu sunt alde tine nebun…bucură-te! Cu câți mai mulți nebuni vom fi, cu atât mai repede s-a înfăptui reîntregirea Țării și neamului.
După aceste vorbe simțeam, că zbor…de bucurie. Era și un mare psiholog.
Iată ce povestește scriitoarea din Pichering, Canada Elena Buică, prietena noastră: „Īntr-o zi, cānd discutam despre bateriile cu care funcţionează ceasurile de mānă, īmi spune: -Buni, ştii tu cine a inventat aceste baterii īn urmă cu 50 de ani? Tăcerea mea şi ridicatul din umeri au adus răspunsul lui. – Eu, mi-a răspuns simplu.”
Da, Ovidiu Creangă împreună cu echipa sa, pentru aceast[ descoperire a fost apreciat de Guvern cu medalie și un Premiu mare.
Foarte mult m-a impresionat vizita academicianului Nicolae Dabija la „bojdeuca lui Bunelu Creangă”. Iată ce scrie Domnia sa despre scriitorul, omul cu destin „special dat de Dumnezeu”: – Discut cu “bunelul Creangă”, cum îi zice toată Canada vărzăreşteanului nostru, despre Basarabia de ieri şi de azi.
“Mi-e dor de Chişinău, oraşul tinereţii mele. Şi de Bălţi, unde mi-am făcut liceul. La Vărzăreşti trăiam la un canton, de multe ori, nopţile, câinii se certau cu lupii la gardul din sârmă ghimpată care-l înconjura”. Tatăl său, Vasile Creangă, era inginer la Direcţia Şosele şi Drumuri. Avea 42 de ani, când a fost omorât în bătaie la Chişinău, în ziua de 28 iunie 1940, de către bande bolşevice. Mama lui, Eleonora Pompilă, l-a crescut de una singură. “Eu am avut o viaţă plină, îmi mai spune Ovidiu Creangă. Am avut parte de toate: şi de zboruri înalte (am făcut inovaţii unice în România, mai şi eram persoana de încredere a Elenei Ceauşescu, pe care am ajutat-o să devină academician), dar şi prăbuşiri (pe timpul comuniştilor era să fiu împuşcat; li se năzărise că aş fi fost legionar). Nu e bine în viaţă să ai doar succese, ele te fleşcăiesc”, afirmă el, ca o concluzie. Ovidiu Creangă e optimist: epigramele sale fac voie bună şi altora.
Una autocritică?!
“M-am scremut, m-am opintit,
90 i-am împlinit.
Şi în pas de defilare
Merg spre sută, frăţioare!”
Consângeanul nostru se află în emigraţie de patru decenii. Casa lui e aici. Dar rădăcinile i-au rămas pe undeva pe la Vărzăreşti, pe la Chişinău, pe la Bucureşti.
Deseori îmi spunea: – Dragul meu amic, să știi, că eu sunt unul dintre cei mai norocoși oameni, născut în zodia norocului și a îndrăgostiților, la 14 februarie, într-un an cu Regele Mihai și în aceiaș zi cu mult regretatul poet Grigore Vieru.
„A avut o dragoste nemărginită pentru Basarabia sa natală şi oamenii ei. pentru care nu de puţine ori a fost gata să sară īn foc și care i-au colorat viaţa şi i-au dat satisfacţia, că a putut să-i ajute, chiar şi material, din prea plinul inimii sale”- scrie Dumitru Popescu în ziarul OBSERVATORUL, al cărui director este.
Îmi amintesc de pasiunea lui pentru pescuit. Uneori povestea atât de pasionat despre peripețiile sale și ale prietenului său Moga, că ne apucau zorile, iar la pescuit îmi era adevărat profesor, m-a învățat toate secretele de dânsul știute. Îi voi fi recunoscător până la moarte pentru tot cea făcut pentru mine. M-a învățat a conduce cu mașina sa TOYOTA, un minivan cu 7 locuri pe automagistralele Canadei și care atunci, când a simțit, că nu mai face față de a conduce din cauza vârstei înaintate mi-a zis într-o bună zi: – Măi, frate basarabene! Văd, că te-ai deprins cu mașina mea și cu drumurile ei, deaceea ți-o dăruiesc, dar să mă duci cu dânsa și pe mine pe la manifestările noastre la Câmpul Românesc, la ședințele Cenaclului NICĂPETRE și la pescuit. Așa am făcut. Cât i-a permis vârsta a fost nelipsit de la toate manifestările culturale românești și se bucura ca un copil, când se adunau împreună frații din stânga și dreapta Prutului… Am păstrat multe video-filme cu Domnia sa în care povestește multe amintiri din viață: despre dragostea față de baștină; despre locurile copilăriei; despre liceul ION CREANGĂ din Bălți, unde a fost coleg cu Valeriu Gafencu; despre unele momente puțin cunoscute… Ne vor servi la …unui viitor film documentar despre acel, care a fost Ovidiu Creangă, bunelul tuturor românilor înstrăinați de Țară și numai pentru ei, dar și pentru cei din România Mare.
Va rămâne în inimile noastre pentru totdeauna.
PS. A fost înmormântat la cimitirul Highland Memorial Gardens de pe 33 Memory Gardens Lane, North York, Toronto. L-au petrecut mulți pe ultimul drum, dar numai acei pe care i-a iubit cel mai mult, din păcate puțini au fost să-și ia rămas bun de la Domnia sa. Îi am în vedere pe basarabenii lui dragi din împrejurimile Orașului Toronto. N-au fost… acei, care i-au folosit numele pentru a se ridica mai sus de meritele lor! Rușine, fraților.
Dumnezeu să-l ierte și să-i poarte de grijă în împărăția sa.

 

 

 

17/12/2017 Posted by | Generala | Lasă un comentariu

Apel pentru binele Ţării

1. Posturile de televiziune ruseşti, re- transmise pe teritoriul Republicii Moldo- va, obţin profituri de miliarde, care sunt plătite din buzunarul poporului nostru. Noi considerăm că o parte din aceste venituri trebuie să fie repartizate Admi- nistraţiei Publice Locale. Acest lucru se poate face numai prin introducerea unor taxe achi tate de fiecare post TV. Resurse- le financiare provenite din taxele respec- tive pot fi utilizate în scopuri care vizează beneficiul social, cum ar fi aproviziona- rea cu apă, construcţia reţelelor de cana- lizare, gazificarea localităţilor, reparaţia drumurilor, iluminarea stradală şi multe alte probleme sociale. Noi, cetăţenii Republicii Moldova, ce- rem insistent ca: taxele să fie plătite, lunar, de posturile TV în felul următor: • primăriilor săteşti – 5000 de dolari: • primăriilor orăşeneşti – 1 0000 de dolari: • primăriilor municipale – 20 000 de dolari: • Primăriei municipiului Chişinău – 50 000 de dolari. 2. În ultimii ani Parlamentul şi Gu- vernul Republicii Moldova au majorat taxele rutiere, plata pentru întocmirea paşapoartelor şi buletinelor, pentru ser- vicii cadastrale, medicale şi altele; este însă inadmi sibilă majorarea acestor taxe în condiţiile în care în Republica Moldo – va nu există drumuri bune, iar capacita- tea de plată a cetăţenilor este mică. Noi, cetăţenii Republicii Moldova, ce- rem insistent: • revenirea la taxele rutiere din anul 2014; • elaborarea unei singure formule pentru cota de asigurare auto, care să fie comună pentru R. Moldova, Ucraina şi România; • micşorarea plăţilor pentru întocmi- rea paşapoarte lor şi buletinelor, pentru achitarea serviciilor cadastrale, medicale şi altele. 3. Este necesară adoptarea unei deci- zii care ar permite liberalizarea impor- tului de motorină pentru agricultorii din republică şi accesul fermierilor mari şi mici la credite preferenţiale, precum şi subvenţionarea de către stat a sectorului agricol. Noi, cetăţenii Republicii Moldova, ce- rem insistent: • accesul liber al micilor fermieri la trecerea frontie relor în România şi Ucraina pentru a comercializa producţia agricolă; • liberalizarea importului de moto- rină pentru agricul torii din Republica Moldova; • accesul fermierilor mari şi mici la credite preferenţiale şi subvenţionarea de către stat a sectorului agricol. 4. Odată cu destrămarea Uniunii So- vietice a avut loc trecerea la moneda naţi- onală. Atunci 1000 de ruble din depozite- le bancare ale cetăţenilor au fost egalate cu 1 leu (dacă am fi fost sub ”ocupaţie” americană şi am fi avut depuneri băneşti pe un cont bancar de 1000 de dolari, as- tăzi am fi avut 1000 de dolari). Noi, cetăţenii Republicii Moldova, ce- rem insistent: • restituirea integrală a depunerilor băneşti ale cetăţenilor Republicii Mol- dova, care au fost furaţi într-o noapte de Rusia (Uniunea Sovietică), echivalentul de rambursare fiind de 1 la 1 (un dolar pentru o rublă). 5. Republica Moldova, stat indepen- dent din 1991, cu un popor preponderent creştin-ortodox, are până în prezent o Mitropolie subordonată canonic Patriar- hiei Ruse, situaţie improprie, nefirească. Biserica Ortodoxă din Republica Moldova plăteşte pentru întreţinerea Patriarhiei Ruse cotizaţii enorme, apro- ximativ 100 de milioane de lei lunar, în timp ce Patriarhia Rusă susţine făţiş for – maţiunile militare implicate în agresiu – nea rusă împotriva statelor independente Ucraina, Republica Moldova şi Georgia, ca să ne limităm la acestea. Călăuzindu-ne de principiul organi- zării bisericilor după criteriul naţional, noi, enoriaşii Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova (Mitropolia Chi- şinăului şi a întregii Moldove), cerem insistent ca: • Biserica Creştin-Ortodoxă din Republica Moldova să iasă neîntîrziat din subordonarea canonică a Bisericii Ortodoxe Ruse (Patriarhia Rusă) și să revină în mod firesc la Biserica noastră națională, subordonată Patriarhiei Ro- mâne. 6. În primii ani de independenţă ai Re- publicii Moldo va exista o reţea bine pusă la punct de informare a populaţiei prin intermediul radiourilor locale (nodurile de radio), fapt care permitea menţinerea unei relaţii directe a administraţiei locale cu populaţia, dar serviciile de securitate ruseşti FSB (KGB), prin agentura lor în Republica Moldova, au distrus definitiv această reţea. Noi, cetăţenii Republicii Moldova, ce- rem insistent: • restabilirea reţelei republicane de radio de informare a populaţiei; • tragerea la răspundere a persoane- lor vinovate de distrugerea reţelei repu- blicane de radio. 7. Republica Moldova este un stat in- dependent din 1991, recunoscut de comu- niunea internaţională. Federaţia Rusă a recunoscut independenţa Republicii Moldova şi integritatea sa teritorială în hotarele ei. Pe toată perioa da existen- ţei Republicii Moldova, Federaţia Rusă menţi ne ilegal pe teritoriul ei un contin- gent de trupe ruseşti. Noi, cetăţenii Republicii Moldova, ce- rem insistent: • retragerea imediată şi necondiţiona- tă a trupelor ruseşti; • perceperea unei taxe de amplasare a armatei ruse pe teritoriul Republicii Moldova, pentru toată perioada de aflare ilegală a acesteia (1991-2017), în valoare de cca 300 de milioane de dolari (un mili – on de dolari pe lună). 8. Calificăm drept încercare de mode- lare prorusă a conştiinţei naţionale pro- movarea panglicii bicolore (negru-oranj) ca simbol al victoriei sovieticilor asupra fascismu lui, care a ajuns să fie purtată şi de unii deputaţi în Parla mentul Republi- cii Moldova. Preşedintele Parlamentului ar trebui să facă ordine în acest sens, ur- mînd exemplul omologilor din Belarus şi Ucraina, ai căror preşedinţi au respins-o. Noi, cetăţenii Republicii Moldova, ce- rem insistent: • să fie interzisă panglica bicoloră pe teritoriul Republicii Moldova, iar per- soanele fizice sau juridice care o poartă să fie sancţionate cu o amendă de 300 de euro. 9. Oficial, conducerea Republicii Mol- dova se declară ferm pentru aderarea la UE. În acest sens, ar fi logic ca la tre cerea frontierei de peste Prut, să avem acces mai liber, fără a fi umiliţi în punctele va- male moldoveneşti. Noi, cetăţenii Republicii Moldova, ce- rem insistent: • lichidarea punctelor vamale moldo- veneşti de pe Prut; • accesul liber al persoanelor şi al mij- loacelor de transport în ambele direcţii; • producătorii agricoli să poată trece liber producţia agricolă în România. 10. Situaţia politică din Republica Moldova, războ iul nedeclarat al Fede- raţiei Ruse în zona de est a Ucrai nei, ameninţările indirecte sau voalate tot mai frecvente din partea Kremlinului faţă de Republica Moldova, neutralitatea permanentă doar declarată a Republi cii Moldova, pe teritoriul căreia se află trupe străine ale Federaţiei Ruse, aflate ilegal pe teritoriul ţării noastre, ne obligă să că- utăm protecţia pe care pot să ne-o ofere, de facto, doar NATO şi UE. Noi, cetăţenii Republicii Moldova, ce- rem insistent: • renunţarea la neutralitatea perma- nentă; • aderarea la NATO şi menţinerea fermă a parcursu lui european al Repu- blicii Moldova; • serviciile de securitate, Consiliul Su- prem de Se curitate, Ministerul de Interne şi cel al Apărării, mass-media, ca instru- mente de propagandă şi influenţă asupra populaţiei, să acţioneze exclusiv în intere- sele naţionale ale Republicii Moldova, şi nicidecum în interesul unui stat care ne ameninţă suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială. 11. În Parlamentul Republicii Mol- dova sunt 101 deputaţi, un număr mult prea mare. Noi, cetăţenii Republicii Moldova, ce- rem insistent: • reducerea numărului de deputaţi în Parlamentul Republicii Moldova la 71 de deputaţi. • Dacă este să se treacă la votul uni- nominal, acest sistem electoral să se des- făşoare în 2 (două) tururi de scrutin, pu- tând candida orice cetăţean al Republicii Moldova, indiferent unde îşi are viza de reşedinţă. 12. Considerăm necesară scoaterea în afara legii a unor partide politice, cum sunt Partidul Socialiştilor din Republica Moldova, „Partidul Nostru” şi Mişcarea „Rav nopravie”, care promovează te- rorismul, separatismul şi extremismul. Trebuie aplicate măsuri faţă de persoa- nele care promovează o politică antista- tală (Igor Dodon, Re nato Usatîi, Iurie Roșca, Valeri Klimenko, Grigore Petren- ko, Mihail Garbuz ş.a…), persoane care fac jocul serviciilor FSB-ului rusesc, care promovează ideile separatiste în spaţiul ex-sovietic. Noi, cetăţenii Republicii Moldova, ce- rem insistent ca: • astfel de personaje politice să fie trase la răspundere şi pedepsite conform legii. Autorităţile statului ar trebui să se adreseze către conducerea României şi cea a Ucrainei ca persoanele nominaliza- te să fie de clarate, în aceste state, persona non grata. 13. Pe timpul cînd Zinaida Greceanîi era prim-ministru, iar Igor Dodon minis – tru al Economiei, şi Iurie Roşca susţinea în Parlament PCRM-ul, preţul la gazul importat din Federaţia Rusă a fost ma- jorat de la 80 de dolari pentru 1000 m.c. pînă la 420 de dolari pentru 1000 m.c. Noi, cetăţenii Republicii Moldova, ce- rem insistent: • diferenţa de preţ plătită Federaţi- ei Ruse pentru gazul importat să fie în- toarsă persoanelor fizice şi juridice din Republica Moldova din buzunarul celor im plicaţi direct în această crimă econo- mică, iar vinovaţii pentru crimele econo- mice săvârşite să fie neîntârziat deferiţi justiţiei. 14. Pe teritoriul Republicii Moldova o bună parte din cetăţeni care prestează servicii publice nu posedă limba oficială, adică nu vorbesc limba română. • Noi, cetăţenii Republicii Moldova, cerem amendarea acestor cetăţeni şi a angajatorilor acestora. 15. Acţiunile bine dirijate ale lui Igor Dodon, de pe când era ministru al Econo- miei, şi vicepreşedinte al Parlamentului Iurie Roşca, susţinător făţis al lui Voro- nin, şi responsabilii de la Banca Naţiona- lă, Banca de Economii şi celelalte bănci, au văduvit Republica Moldova de circa 2 miliarde de euro. • Noi, cetăţenii Republicii Moldova, cerem să fie traşi neîntârziat la răspunde- re în cel mai strict şi rapid mod persoane- le vinovate, iar miliardele să fie întoarse poporului. Ca un popor cu o istorie bimilena- ră, urmaşi ai lui Burebista şi Decebal, ai lui Mircea cel Bătrân şi ai lui Ştefan cel Mare, ai lui Vlad Ţepeş şi Mihai Viteazul, Bălcescu şi Alexandru Ioan Cuza, des- cendenţi spirituali ai lui Crigore Ureche şi Miron Costin, ai lui Mihai Eminescu şi Ceorge Coşbuc, ai lui Sadoveanu şi Alexei Mateevici, ai Leonidei Lari şi ai lui Grigore Vieru, o spunem răspicat: Republica Moldova nu este a lui Dodon, nu este a lui Usatîi, Republica Moldova este a urmaşilor, urmaşilor noştri, acum şi mâine, în vecii vecilor, Amin! Orice om care gândeşte în contextul acestei istorii şi al acestor valori nepieri- toare ale neamului nostru are obligaţia morală să susţină şi să transmită prezen- tul Memoriu pentru a lua cunoştinţă de el, la cel puţin 10 locuitori ai Republicii Moldova. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
MIŞCAREA UNIONISTĂ „SFATUL ŢĂRII-2

08/12/2017 Posted by | Generala | Lasă un comentariu

Închinate Zilei Naționale a României și aniversării a 99 a Marii UNIRI

E visul meu!

Pluteşte visul meu amar- pelin…
Şi scriu cu dorul ce-l dorim,
Cu lacrimi scriu, nu cu venin :
– Hai, fraţilor să ne Unim!
Azi beau amar. Oftând mereu
Beau seva sufletului meu,
Căci am ajuns în Ţara mea
Străin, ca şi o turturea!
Sunt trist, că nu m-aţi înţeles,
Şi-am fost trădat aşa uşor…
Că steaua mea în Univers
Se stinge biata-ncetişor!
De ce sunteţi atât de răi?
Că-mi arde sufletu-n văpăi…
Lăsaţi-mă să mă-mplinesc,
Să cred în voi, să vă iubesc!
Doar, fraţi suntem de la o mamă
Şi cerului vom da noi seamă…
Nu se mai poate sta în aşteptare,
Hai, să-nfăptuim Unirea Mare!
Pluteşte visul meu amar- pelin…
Şi scriu cu dorul ce-l dorim,
Cu lacrimi scriu, nu cu venin :
– Hai, fraţilor să ne Unim!!!

Aşa ni-i neamul…

În Ţara noastră noi suntem stăpâni
Şi nimănui nu vom ceda
Pământul bunilor-străbuni,
Nici după ce vom deceda!
Ne este Tara ca o casă mică,
În care-avem şi bucurie şi nevoi,
Avem livezi şi vii, avem pâinică,
Fiindcă de la muncă n-am dat înapoi.
Aşa ni-i neamul de-o vecie,
Ca tot străinul să-l primim,
De n-a venit cu rău în ospeţie
La masă-l aşezăm şi îl cinstim.
Sălbatici mulţi sărmana glie ne-au călcat
Şi s-au hrănit, storcându-i seva din belşug,
Minţindu-ne mereu că ne-au eliberat,
Ei ne-au condus forţat, dar noi am tras în jug.
Meleagul nostru pentru ei e-o colonie,
Cremlinul vrea pământul să ni-l ia,
Creînd de zor “republici – autonomie “
Uitând că fiecare-şi are vatra sa.
Aveţi pe masă plin cu vin paharul,
Pâinică de pe-acest pământ,
Dar, dac-o faceţi pe tâlharul,
Aici vă veţi găsi mormânt.
În Ţara noastră noi suntem stăpâni
Şi nimănui nu vom ceda
Pământul bunilor-străbuni,
Nici după ce vom deceda!

DOAMNE, ŞTII TU ?…

Doamne, ştii tu cine domneşte azi în lume?
Trădarea, Doamne, n-ar mai avea nume!
Trădarea de fraţi, de cântece, de grai şi ram,
Şi cea mai mârşavă trădare – de ţară şi neam.

Doamne, ştii tu cine domneşte azi în lume?
Egoismul, Doamne, n-ar mai avea nume!
Egoismul: numai eu să am, restul de foame piară,
Pentru aceasta se vinde mamă şi tată şi ţară.

Doamne, ştii tu cine domneşte azi în lume?
Indiferenţa, Doamne, n-ar mai avea nume!
Indiferenţa:- Hai să-i lăsăm să fure
Ce e un om, o fabrică, o pădure!?

Doamne,ştii tu cine domneşte azi în lume?
Invidia, Doamne, n-ar mai avea nume!
Invidia: – De ce vecinu-i mai bogat,
De ce mai multe a acaparat?

Doamne, ştii tu cine domneşte azi în lume?
Făţărnicia, Doamne, n-ar mai avea nume!
Făţărnicia. În faţă îţi promite narea cu sarea.
În fapt rămânem numai cu răbdarea.

Doamne, ştii tu cine domneşte azi în lume?
Sărăcia, Doamne, n-ar mai avea nume!
Sărăcia, ce-a intrat în orice casă
De nu mai are omul cum să iasă.

Doamne, ştii tu cine domneşte azi în lume?
Minciuna, Doamne, n-ar mai avea nume!
Minciună la vârf, minciună la rădăcini,
Pe cine să crezi? Cui să te mai închini?…

Eminescu către noi

Priviţi spre Europa cu gândul la Unire?!
Dar nu vedeţi un lucru simplu azi,
Că Ţara-i condamnată la pieire,
Voi, rătăciţi prin lume ca nomazi.

Nici prin străini nu vă-mpăcaţi ca fraţii,
Iar viaţa trece…trece – urmele rămân…
Invidiaţi pe unii şi-i urâţi pe alţii,
Iar clopotele-n suflet sună a păgân.

Lăsaţi trufia şi minciuna blestemată
Şi coborâţi din nori pe acest pământ.
Amintiţi-vă, că-aveţi o mamă şi un tată,
O Ţară şi un Neam, o Doină şi un Cânt.

Acum a sosit ceasul! Hai! Ca fraţii
Să ne unim hotarul, nu lăsaţi pe mâine,
Să plângă iarăşi Codrii şi Carpaţii…
Unire, lume! Deşteaptă-te române!

01/12/2017 Posted by | Generala | Lasă un comentariu

O zi în Munții Stâncoși

de Iacob Cazacu-Istrati

Caută libertatea şi vei deveni slavul plăcerilor tale. Caută disciplina şi vei găsi libertatea. *Coda Bene Gesserit, Dune(
În sfârşit am primit multaşteptatele documente pentru reîntregirea familiei şi după o scurtă pregătire împreună cu soţia Dariana ne-am luat zborul spre Canada. Nu prea aveam dispoziţie înainte de plecare, una dintre pricini fiind limita de bagaj. Aveam voie să luăm cu noi numai bagaj de mână, câte 8 kg. Soţia era şi dânsa nemulţumită, că trebuia să trecem controlul vamal nu numai în Chişinău şi Kiev, dar şi în Londra. Pentru noi, necunoscând airportul londonez era o mare problemă să căutăm secţia de bagaje şi apoi să trecem controlul vamal, fiindcă ne lua o groază de timp, având la dispoziţie între conexiuni doar o oră în care trebuia să schimbăm terminalul de zbor şi care într-adevăr ne-a luat 40 minute, dovedind să ne îmbarcăm în ultimele minute. A fost ideea lui fiica noastră Vica să nu luăm bagaje mari de 23kg. cât se permite, că altfel nu mai dovedeam să ajungem la timp să ne îmbarcăm în avion. La o adică, nici nu prea aveam ce lua cu noi în afară de nişte mici cadouri pentru copii şi nepoţei, că mai totul este interzis, chiar şi produsele alimentare, în afară de 1,5 litri de vin, două sticle de ţuică şi zece pachete de ţigări. Mai ai dreptul să duci haine, jucării şi alte mici suvenire… Spre bucuria mea puteam să iau cărţi cât încăpeau în 8 kg. Aşa am şi făcut spre mânia soţiei, care tot drumul îmi amintea că: „doar cărţile şi poeziile ţi-s în cap, de altceva nu vreai să ştii!” Aşa păţesc întotdeauna la drum. Ce să fac, dacă asta e boala vieţii mele ce nu are leac?
Da, pentru produse alimentare neîmbuteliate de fabrică poţi fi expulzat din Canada aşa, că riscul e mare. Ai noştri români, duc dorul vinului bun din ţară şi a brânzei de oaie, dar ce faci cu 1,5 litri de vin la o seară de vorbă?! Şi apoi: unde este brânză de oi, se cer şi jumere pe lîngă o mămăliguţă! Dar, românii noştri, moldovenii mai cu seamă nu se pierd cu firea, ci găsesc modalitatea de aşi împlini poftele păstrând tradiţiile şi obiceiurile naţionale. În Canada porumb e „cât lumea”, ferme de porci la fel, iar oi… Ştiţi, că prima brânză de oaie a fost făcută de români? În vechea Dacie, dar şi în America. Da, acei pioneri români bucovineni, originari din comuna Boian, de sub Cernăuţi, care au emigrat printre primii români în Canada, pe la începutul sec. XX. Aşa, că am fost şi noi primiţi de către copii cu bucate tradiţionale moldoveneşti de la care n-au lipsit zeama de pui, sarmalele, jumerele cu brânză de oi şi mămăliguţă. Mâncare ca acasă, în Moldova, dar ceva lipsea… Ştiţi ce? Murăturile din beci şi vinul din butoiul din fundul beciului. În rest am petrecut frumos, cu vin de care era, gustos şi el, dar murăturile le-am făcut câteva zile mai târziu.
Am ajuns în Kalgary într-o sf. vineri.Ne-a întâlnit la airport fecioraşul Ion după ce am trecut formalităţile vămii. Până la Edmonton am admirat natura primaverii din preeria canadiană. Până ne-am deprins cu „fusul” american au trecut câteva zile în care ne-am odihnit de-a binelea, chiar şi la pescuit am fost. (vezi poza). Am prins ceva peşte dar, şi mult necaz! Am prins trei ştiuci, patru păstrăvi şi alţi vreo cinci pe care nu cunosc denumirea, dar pe toţi i-am aruncat înapoi în apă. De ce? Fiindcă nu întrau în cerinţele legii cu privire la pescuit, erau mai mici cu câţiva centimetri: aveau 52,,54,56,58cm în lungime, dar se cerea să aibă nu mai puţin de 62cm. Ha, unde s-a mai văzut aşa ceva la noi în Moldova? La noi peştele nu dovedeşte să facă bine ochi şi de-acu e prins pentru ciorbă… Iată, aici în Canada legea este lege! Şi este respectată. Făr-de licenţă nu ai dreptul să pescuieşti. Mare mi-a fost mirarea cand ne-am dus cu fiul Ion să ne facă licenţe şi nouă, mie şi lui cuscru Grigore: în 5 minute au fost gata. Am plătit câte 25$ şi asta a fost, dute şi prinde peşte, dar nu încălca legea.
Sâmbăta următoare urma să avem o surpriză pregătită de fiul Ion, nora Tatiana şi fiica Victoria: o excursie în munţi.
Înainte de toate vreau să vă fac cunoştinţă cu provincia Alberta, care este o provincie canadiană vest-centrală, a patra ca mărime după Quebec, Ontario și British Columbia. Este despărțită de aceasta din urmă la vest de lanțul Munților Stâncoși. Provincia are o suprafață de 661 848 kmp. Numeroasele sale râuri și lacuri sunt ideale pentru pescuit, înnot și practicarea sporturilor nautice. Cele mai importante lacuri sunt: Lake Claire, Wood Buffalo National Park, Lesser Slave Lake și Lake Athabasca. Alberta are o populație de 3 645 257 de locuitori, fiind una dintre cele mai populate provincii de preerie ale Canadei. Clima este preponderent continentală, cu veri calde și ierni friguroase. O caracteristică particulară de aici este faptul, că soarele strălucește mai multe zile pe an decât oriunde altundeva pe teritoriul canadian, iar frigul iernii este adesea îmblânzit de vântul cald dinspre vest. Aproape 75% din numărul total de locuitori ai provinciei sunt concentrați în coridorul Calgary-Edmonton, aceasta fiind cea mai densă zonă urbanizată a Canadei. Edmonton este capitala Albertei și este localizat în centrul provinciei, fiind unul dintre cele mai mari orașe din lume..
Economia provinciei Alberta este una dintre cele mai puternice economii a Canadei. Aceasta este susținută de industria țițeiului, de agricultură și noi tehnologii. În această provincie se produce aproape jumătate din cantitatea totală de carne de vită din Canada. Efectivele de animale deținute de această provincie sunt impresionante, peste 3mil capete, fiind din această cauză unul dintre cei mai mari exportatori mondiali de carne de vită. Alberta este al doilea mare exportator de gaze naturale și al patrulea mare producător pe plan mondial. Toate aceste caracteristici fac din Alberta una dintre cele mai dezvoltate, bogate şi frumoase provincii ale țării.
După cum scriam mai sus, în sâmbăta următoare ne-am deplasat în munţi. Munții Stâncoși sau Rocky Mountains sunt munți încrețiţi, după cum arată şi pozele ataşate, situați în vestul Americii de Nord, conținând sporadic și câțiva vulcani. Parcurile naționale Banff și Jasper din Munții Stâncoși sunt considerate rezervații naturale ale Americii de Nord. În aceasta zonă Munții Stâncoși ating peste 3000 m înălțime. Anume spre aceste două parcuri ne-am şi pornit sâmbătă dimineaţa. Am ales traseul Edmonton-Calgary-Banff – Jasper. În total aproximativ vreo 500 km întro direcţie. Din ei la vreo 250 i-am parcurs prin munţi. Fantastic, dar şi înfiorător pentru acei, care-i vizitează pentru prima dată. Chiar de la întrarea în munţi dinspre Calgary apare în faţă un tablou de o rară frumuseţe. În primul rând, drumul este inconparabil cu acele drumuri din RM (România Mică), doar se compară cu traseul Sărăteni-Soroca, care este construit tot de americani. Vă închipuiţi? Aici în munţi e un drum larg, cu două benzi într-o singură direcţie. Odată cu intrarea în inima munţilor drumul se îngustează la unul în ambele sensuri, dar la fel de bine amenajate, bine protejate pe margini şi care permit o deplasare la circa 60-80 km/oră. Ion, fiul mezin, care îndeplinea voluntariatul de şofer şi ghid, cam uita să se mai uite la spidomer şi întrecea cu mult viteza permisă, ceea ce mă făcea să stau mereu încordat, cu frica în sân. El e deprins de-acu, iar eu la fiecare cotitură ori vale mai abruptă numai şopteam: „Te rog, fiule, mai încet! Doamne, păzeşte-ne pe noi, păcătoşii din Basarabia, care are doar văişoare şi colinuţe. Doamne, vreau să mai văd Codrii Orheiului, fie-îi milă de noi…” Toţi râdeau în hohote de mine, iar mie îmi părea, că sunt pe altă lume. Închipuiţi-vă: un drum extrem de şerpuitor, pe ambele părţi munţi împăduriţi, care la început aveau zăpadă numai în vârfuri, iar odată cu urcarea zăpada se tot cobora, până am simţit-o sub tălpile noastre… (traseul ne-a ridicat de la intrarea în Parcul Banff până la aproape două mii de metri, apoi am coborât spre Jasper). Îmi părea, că iată-iată se va rostogoli vre-un munte… (povestea drobului de sare). Am mai fost în munţi, în Carpaţi, dar acolo în mijlocul lor mă simţeam ca în sânul lui Dumnezeu, mai cu seamă în munţii Apuseni, în Ţara Moţilor, pe muntele Găina! O frumuseţe ca în poveşti… Şi aici, vă zic, că aşa o frumuseţe rar întâlneşti, dar toată suflarea mea paremi-se, că se împotrivea nu ştiu cum, se opunea…simţea totuş că aceşti munţi cu toată frumuseţea şi armonia lor stâncoasă nu sunt ai mei, sunt totuşi streini. Dar, cu toată frica şi cu Carpaţii duşi în spate mă simţeam mândru, că am ajuns să cunosc aşa locuri frumoase. O impresie colosal de bună şi frumoasă mi-au lăsat animalele sălbatice pe care le-am întâlnit de-a lungul călătoriei: veveriţe, căprioare, cerbi, o ursoaică cu doi ursuleţi… Şi să vedeţi, că nu le erau frică de oameni. Un pui de căprioară a stat pe loc până m-am apropiat la vreo patru metri şi i-am făcut poze. Aici e strict interzis vânatul fără licenţă, mai cu seamă în parcurile naţionale de cultură. Amenzile sunt uriaşe, ajungând până la o sută mii dolari pentru un peşte protejat de statsau o căprioară. În oraşe veveriţele, porumbeii sau pescăruşii sunt hrăniţi din mâna copiilor. E ceva fascinant nu numai pentru copii, dar şi pentru cei maturi. Totul se reduce la cultură, în primul rând la educaţie.
Vreau să vă aduc la cunoştinţă, că Munții Stâncoși se întind pe o lungime de 4.500 – 5.000 km având lățimea de la 50km până la 600 km, din Mexic până în Canada, unde, pe coasta Oceanului Pacific continuă cu Munții Columbia și se termină în Alaska cu lanțurile muntoase Alasca Brook și Elias. Muntele cel mai înalt al lanțului Munților Stâncoși este Mount McKinley din Alaska, cu 6.194 metri, urmat de Mount Logan din Canada cu 5.959 m și Mount Elbert cu 4401 metri înălțime.
De-a lungul Munților Stâncoși se întind şi izvoarele fluviilor mari al continentului nord american. Aceste fluvii se varsă în trei din cele cinci oceane existente pe glob: Oceanul Atlantic, Oceanul Pacific și Oceanul Înghețat de Nord. Iată numele unor mari fluvii ce izvoresc din Munţii Stâncoşi: Arkansas, Athabasca River, Missouri River, Rio Grande, Yukon ş.a. În programul călătoriei noastre a intrat şi vizita lacului Banff, situat în rezervaţia naturală Banff, aflat pe traseul nostru turistic, situat între trei mari munţi (vezi poza), care îşi are apele adunate din vârfurile acestor munţi şi interesant este faptul, că şi iarna şi vara jumate din acest lac este îngheţat. Tot în munţi, pela mijlocul coborâşului am văzut un lac cu cariere de sare. Făcând un scurt popas la poalele munţilor ne-au impresionat foarte mult peisajul păduros, flora frumoasă: copaci de brad, arţar şi stejar; floricele de primăvară lăcrimioare şi toporaşi… la 10 mai (pentru comparaţie). La Edmonton am ajuns pe drumul dinspre Jasper, în care nu am intrat din lipsă de timp, pe la ora 9 seara, obosiţi dar fericiţi, mai cu seamă eu cu soţia şi cuscru Grigore, fiindcă impresiile frumoase au învins frica care ne încerca la începutul călătoriei. Eram fericiţi, că am petrecut o zi frumoasă în Munţii Stîncoşi la fel de frumoşi.
PS. Munții Stâncoşi conțin zăcăminte de plumb, aur, cupru, molibden, argint, wolfram, zinc. Zonele de podiș sunt bogate în cărbuni, gaze naturale, petrol, șisturi… ca şi Carpaţii noştri! Iată de ce pe tot parcursul excursiei am dus Carpaţii mei în spate, chinuit de-un singur gând: de ce noi, românii, având una dintre cele mai mari bogăţii de pe lume- munţii Carpaţi, căutăm ceva în America, la mii de kilometri depărtare, peste mări şi oceane? Ce nu ne ajunge în ţară, de ce am plecat? Care sunt cauzele plecării atât din România Mare, cât şi di n România Mică? Când vom găsi răspuns la aceaste întrebări, atunci vom putea schimba ceva în româniile noastre, pentru ca mai apoi să ne întoarcem în paradisul nostru, să nu căutăm altele, căci pe lume un paradis este, Dacia română.

19/11/2017 Posted by | Generala | 2 comentarii

ARHIVELE COMUNISMULUI

 Cum a fost interzisă formaţia Noroc de către autorităţile sovietice în 1970 pentru „subversiune ideologică“

 

                       

1997: În picioare, de la stânga la dreapta: Alexandru Cazacu, Mihai Dolgan, Valentin Goga; aşezaţi: Ion Suruceanu, Lidia Botezatu, Ştefan Petrache, Dumitru Cuţel

Printre victimele cenzurii comuniste din anii ’60-’70 ai secolului trecut, în RSSM, s-a numărat şi ansamblul Noroc, care ieşea din tiparele sovietice rigide prin nonconformismul şi modernismul său şi care nu avea cum să fie pe placul nomenclaturiştilor. Deşi desfiinţată oficial, trupa şi-a continuat existenţa, cu altă denumire.

ARHIVELE COMUNISMULUI Filmul românesc „Columna“, interzis la Chişinău …

// // // În dorinţa sa de a controla societatea, PCUS folosea toate mijloacele posibile. De la propagandă şi represiune politică, la cenzură. Aceasta din urmă nu se referea doar la literatură, filme, spectacole, dar şi la repertoriul muzical. Erau interzise la un moment dat genuri de muzică precum jazz, rock etc. Printre ansamblurile interzise în RSSM a fost şi formaţia Noroc, primul ansamblu vocal-instrumental moldovenesc ce a devenit faimos în întreaga Uniune Sovietică şi mult peste hotarele ei. Pe cine deranja repertoriul acestuia şi de ce?

Crearea trupei

Ansamblul vocal-instrumental Noroc a fost creat în martie 1967 la Chişinău. Componenţa formaţiei s-a schimbat de numeroase ori pe parcursul anilor. Dar liderul său incontestabil şi sufletul formaţiei a fost Mihai Dolgan. Ansamblul şi-a început cariera sub auspiciile Filarmonicii de Stat din RSS Moldovenească, denumirea fiind sugerată de însuşi directorul acestei instituţii, Fedco. Au sprijinit ansamblul în primii ani de existenţă şi alţi funcţionari de la Filarmonică, precum Ceaikovski, E. Krimerman.

Primele concerte au avut loc la Călăraşi şi Tighina. Mihai Dolgan avea să-şi aducă aminte de acele timpuri mulţi ani mai târziu, spunând că „viaţa noastră din acea perioadă era un nesfârşit turneu, cu toate dezavantajele pe care le comportă aceasta… A fi membru al formaţiei nu însemna să fii artist de geniu sau personalitate remarcabilă, însemna să adopţi un anumit stil de viaţă şi de relaţii – stilul Noroc, dacă vreţi…

Nu era suficient să fii doar interpret profesionist, trebuia să fii la modă, stilat, să recepţionezi ce este mai modern. Trebuia mereu să te salţi în vârful degetelor, să aspiri la înălţimi, să fii cel mai bun, sclipitor, să nu fii banal, nerod, leneş, plicticos“.

Primele melodii

„Dor, dorule“ şi „Mama“ sunt primele melodii ale formaţiei Noroc, pe versurile lui Andrei Strâmbeanu şi muzica lui Mihai Dolgan, fiind interpretate de Victor Legaci, iar ulterior – de Ion Suruceanu. La un an de la întemeiere, Noroc reuşeşte deja să imprime primul său disc la casa de înregistrări „Melodia“ de la Moscova, cea mai titrată şi unica, de fapt, companie din domeniu din Uniunea Sovietică.

Cel mai mare succes l-au avut patru melodii, dintre care trei în limba română: „Dor, dorule“, „Cântă un artist“ şi „De ce plâng chitarele?“. Discul s-a vândut în 2,5 milioane de exemplare, iar „De ce plâng chitarele?“ a devenit hit mondial înainte de a fi consacrat în versiune remake de către trupa O-zone trei decenii şi ceva mai târziu. A fost tradus în mai multe limbi, iar timp de cinci ani a fost în topul preferinţelor melomanilor din URSS şi din Europa, mai ales din Marea Britanie.

Noroc a fost o revelaţie pentru publicul larg, dar şi pentru criticii de muzică deopotrivă. Fiind cunoscută şi recunoscută în timp record în URSS, în 1970 trupa este invitată la prestigiosul Festival Internaţional „Bratislavskaia Lyra“. Impresionează şi melomanii de peste hotarele URSS, melodia „De ce, de ce“ învrednicindu-se de premiul special „Simpatiile publicului“.

Pentru unii ascultători care făceau asocierea între Noroc şi „no rock“ (nu rockului) a fost o adevărată revelaţie să constate că era vorba tocmai de rock, în cea mai bună tradiţie, în plus şi cu elemente exotice, dată fiind originea, limba şi cultura română a majorităţii membrilor formaţiei.

Desfiinţat la apogeu

Pe lângă melodiile originale pe muzica lui Mihai Dolgan, Noroc interpreta numeroase melodii ale formaţiilor occidentale, ce nu erau bine văzute de ideologii partidului, atât de la Moscova, cât şi de la Chişinău. Formaţia Noroc efectua turnee interminabile prin toată Uniunea Sovietică. Mai ales în Ucraina, dar şi în Rusia, republicile baltice etc.

Faptul că cele mai populare melodii erau cele în limba română era un motiv în plus ca activitatea trupei Noroc să nu placă liderului RSSM Ivan Ivanovici Bodiul, prim-secretar al CC al PCM. Deşi documentele prin care era interzisă formaţia sunt semnate de alte persoane, iniţiativa în acest sens a venit anume de la acesta.

Era perioada când erau persecutate mai multe uniuni de creaţie pentru naţionalism sau lipsă de vigilenţă ideologică. Majoritatea celor vizaţi şi-au găsit refugiu la Moscova (scriitorul Ion Druţă, compozitorul Eugen Doga, regizorul şi actorul Ion Ungureanu, regizorul Emil Loteanu ş.a.).

Ansamblul vocal-instrumental Noroc a fost desfiinţat printr-un ordin din data de 16 septembrie 1970 semnat de ministrul Culturii din RSSM Leonid Culiuc. Acesta menţiona că Noroc este lichidat „pentru încălcărea gravă a politicii privind repertoriul şi a normelor de comportament ale artiştilor în scenă, incompatibile cu obiectivele educaţiei comuniste a tineretului“.

Semnal de la ştabii din Odesa

Printre primele semnale despre (pretinsa) influenţă negativă a repertoriului formaţiei Noroc asupra publicului este cel venit de la comitetul de partid Odesa, sub semnătura prim-secretarului comitetului orăşenesc Odesa al PC din Ucraina, T. Ovcearenko. Într-o scrisoare adresată secţiei cultură a CC al PCM, acesta informa Chişinăul că, în perioada 15-18 iulie 1970, ansamblul vocal-instrumental de estradă Noroc a ţinut o serie de concerte în parcul de odihnă şi cultură „Taras Şevcenko“.

Aşa cum ar fi fost cazul şi în timpul concertelor anterioare ale formaţiei, afirmă Ovcearenko, majoritatea spectatorilor ar fi fost nemulţumiţi de prestanţa artiştilor moldoveni. Critica se referea atât la conţinutul repertoriului, cât şi la comportamentul soliştilor şi membrilor formaţiei pe scenă.

În realitate, aşa cum o spune chiar acelaşi funcţionar de partid ucrainean, nemulţumirea autorităţilor sovietice era legată de faptul că Noroc interpreta o serie de melodii occidentale, mai ales jazz. Publicul era încântat de acest lucru, întrucât muzica respectivă era considerată burgheză şi interzisă în URSS. Cei mai receptivi erau tinerii, ceea ce a stârnit neliniştea partidului comunist. În încheiere, Ovcearenko roagă autorităţile din RSSM să trimită în turnee ansambluri al căror repertoriu este verificat şi care nu poate influenţa negativ din punct de vedere ideologic cetăţenii sovietici, mai ales tineretul, viitorii constructori ai societăţii comuniste.

Petru Lucinschi toarnă gaz pe foc

Deşi formaţia Noroc fusese desfiinţată pe 16 septembrie 1970, artiştii moldoveni continuau să activeze în afara RSSM. Se remarcă în acest sens o scrisoare semnată de Petru Lucinschi, prim-secretar la CC al UTCL din Moldova, adresată CC al PCM, din 11 decembrie acelaşi an. Şeful comsomoliştilor moldoveni raporta că, deşi desfiinţată, formaţia Noroc a fost angajată în toată componenţa de Filarmonica din Tambov (Rusia) şi concerta în diferite regiuni ale URSS (în afară de RSSM), chiar sub denumirea interzisă, adică Noroc.

După această notificare, cei de la Filarmonica din Tambov au disponibilizat artiştii moldoveni, dar aceştia şi-au găsit în scurt timp azil în oraşul ucrainean Cerkask. Aici Mihai Dolgan va crea o trupă în a cărei componenţă vor evolua fraţii Cazacu, Ion Suruceanu, Valentin Goga, precum şi soţii Vladimir şi Elena Presneakov.

Noroc redevine Contemporanul

Deşi Lucinschi a contribuit la interzicerea Noroc-ului nu numai în RSSM, dar şi în alte republicii sovietice, el este şi cel care ajută, peste câţiva ani, la revigorarea formaţiei şi revenirea artiştilor moldoveni la Chişinău. Cu altă denumire însă, cea de Contemporanul, sugerată chiar de Petru Lucinschi.

Abia în 1986, când nici Bodiul, nici Lucinschi nu mai erau în Moldova, Mihai Dolgan şi trupa sa au putut reveni la denumirea legendară, Noroc. Grigore Eremei, pe atunci şef al sindicatelor din RSSM, a ajutat familia Dolgan să obţină un spaţiu locativ relativ decent pentru acele vremuri. În noul context creat de perestroika şi de slăbire a controlului ideologic, în 1988, Mihai Dolgan a obţinut titlul Artist al Poporului din RSSM.

Artiştii care au făcut parte din trupă

În diferite perioade ale existenţei sale, formaţia condusă de Mihai Dolgan a avut în componenţa sa solişti şi instrumentişti de valoare: Valentina Repeţchi; Lidia Botezatu (soţia lui Mihai Dolgan, cu care s-a căsătorit în 1969); Ştefan Petrache; Ion Suruceanu; Iurie Sadovnic; Ion Aldea-Teodorovici; Nina Crulicovschi; surorile Georgeta şi Oxana Ciorici; Gheorghe Ţopa; Ricu Vodă; Anatol Bivol; Valentin Goga; Alexandru şi Anatol Cazacu; Dumitru Cuţel; Tudor Goraş; Costică Dumitriu; Radu Dolgan etc.

În primăvara anului 1989, formaţia Noroc a avut un turneu impresionant în România, concertând în mai multe oraşe, precum Galaţi, Vaslui, Focşani, Brăila, Tulcea, Bacău.

În fruntea renaşterii naţionale

În 1987, formaţia Noroc lansează unul dintre primele şlagăre ce vor contribui la redeşteptarea naţională a românilor basarabeni. Este vorba de cântecul „Basarabia“, pe versurile lui Dumitru Matcovschi şi muzica lui Mihai Dolgan:

La margine de lume, venit din vremi bătrâne,
Un plai cu dulce nume înălţător rămâne.
Aici o vatră sfântă la sânul ei ne strânge
Şi doina când se cântă tot moldoveanul plânge.
Basarabia, Basarabia, frate şi soră, mamă şi tată
Basarabia, Basarabia, scumpă icoană în inimi purtată.
Trecută prin foc şi prin sabie,
Furată, trădată mereu…
Eşti floare de dor, Basarabie!
Eşti lacrima neamului meu!

Din scrisoarea prim-secretarului CC al Uniunii Tineretului Comunist Leninist din Moldova, Petru Lucinschi, către Comitetul Central al Partidului Comunist din Moldova, 11 decembrie 1970:

În ultimul timp, presa republicană a indicat de nenumărate ori că ansamblul vocal-instrumental „Noroc“, în creaţiile sale, se îndepărtează tot mai mult şi mai mult de normele de comportament ale colectivelor de estradă acceptate în ţara noastră. Ansamblul „Noroc“ a început să ignoreze nu numai publicul, dar şi repertoriul [aprobat], care se modifica substanţial, mai ales atunci când colectivul concerta în afara republicii.

Pe adresa CC al UTCL din Moldova şi a redacţiilor de tineret republicane au parvenit scrisori din diferite oraşe şi raioane ale republicii în care adesea era exprimată nemulţumirea faţă de repertoriul şi comportamentul scenic al unor membri ai colectivului, precum şi faţă de calitatea joasă a interpretării.
CC al UTCL din Moldova în nenumărate rânduri a indicat colectivului ansamblului „Noroc“ asupra necesităţii de a respecta o etică de comportament în timpul concertelor, precum şi asupra calităţii repertoriului, dar membrii acestuia nu au făcut concluziile de rigoare şi tot mai des se îndepărtau de la repertoriul aprobat de către Ministerul Culturii, interpretând mai ales creaţiile beatles-ilor englezi, francezi, italieni şi americani.

Tineretul republicii este nedumerit de faptul cum a reuşit acest colectiv desfiinţat (prin ordinul Ministrului Culturii al RSSM din 16 septembrie 1970, n. a.) să fie angajat la lucru în întreaga sa componenţă la Conservatorul din Tambov sub denumirea de „Noroc“, concertând din numele acestei filarmonici în întreaga ţară (…).

 

07/04/2013 Posted by | Generala | 1 comentariu

NMIŞCAREA NAŢIONALĂ DE REZISTENŢĂ

Premiera: un studiu al istoricului Silviu Moldovan, extras din “Enciclopedia regimului comunist. Represiunea”

Denumirea de M.N.R. s-a impus odată cu procesul grupărilor anticomuniste iden­ti­ficate de autorităţi ca fiind conduse de grl. Aurel Aldea, aflat în legătură cu Palatul Regal. Ulterior s-a pus frecvent, dar eronat, semnul egalităţii între gruparea Aldea şi ansamblul rezistenţei anticomu­niste din România. Nu este mai puţin adevărat că M.N.R. a jucat un rol inspi­rator pentru o serie de grupări ale rezis­tenţei, fie şi ca simplu reper politic.

M.N.R. a fost distrusă în mai multe etape, marcate în special de două mari procese politice. Primul, cunoscut sub numele de procesul „Sumanelor Negre”, a avut loc în 1946. Al doilea, popularizat ca „procesul MNR”, s-a desfăşurat în 1948. Doi dintre liderii M.N.R., George Manu şi Horia Măcellariu, au fost condamnaţi în cadrul ambelor procese. O confirmare a fragmentării procesului judiciar în mai multe etape este şi faptul că, iniţial, procurorii implicaţi în cauza „Popp-Bujoiu” elabo­ra­seră un referat introductiv pentru trimiterea în judecată a unui lot mult mai numeros, numit şi „grupul industriaşilor”.

Prin procesul „Sumanelor Negre”, sau al „organizaţiilor subversive”, judecat de Curtea Militară de Casare şi Justiţie, au fost condamnate, prin Decizia nr. 2/18 noiem­brie 1946, 90 de persoane, având cap de afiş pe grl. de corp de armată Aurel Aldea. În acest proces au fost incluse mai multe „organizaţii subversive”: „Haiducii lui Avram Iancu – Divizia Sumanelor Negre”, Gru­pul Înarmat „Sinaia”, „Graiul Sânge­lui”, M.N.R. Din punct de vedere propagandistic, regimul comunist era interesat de focalizarea atenţiei publice spre „Divizia Sumanelor Negre” şi organizaţia „Graiul Sângelui”, deoarece aceste denu­miri puteau fi asociate, prin dezinfor­mare, unor conotaţii tenebroase. Cele două denu­miri nu constituiau expresia pornirilor sangvinare ale fondatorilor. Prima era o evocare a istoriei transilvane, în timp ce a doua făcea un apel la conştiinţa naţională. Elementul cel mai important al mişcării de rezistenţă, pe cale să se organizeze era însă M.N.R., nu atât din cauza insistenţei cu care organele de anchetă au acreditat ideea unui comanda­­ment unic la scară naţională al tuturor „organizaţiilor subversive”, ce ar fi fost condus de grl. Aurel Aldea, ci pentru că grupul acestuia era singurul cu adevărat capabil să conducă o rezistenţă propriu-zisă, având competenţă militară şi vaste legături politice. De asemenea, gruparea ar fi putut menţine acţiunile rezistenţei în cadrele admisibile din punctul de vedere al dreptului interna­ţio­nal umanitar şi, într-un context cât de cât favorabil, putea obţi­ne o oarecare recunoaştere în plan extern.

Procesul M.N.R. s-a desfăşurat la TMB, între 27 octombrie şi 2 noiembrie 1948. Acuzaţii, denumiţi, de regulă, „lotul Popp – Bujoiu”, au fost 12: Alexandru Popp, Ioan Bujoiu, George Manu, Max Auschnitt, Nicolae Mărgineanu, Dimitrie Gheorghiu, Alexandru Balş, Horia Măcellariu, Gheorghe Bontilă, Nicolae Petraşcu, Eugen Theodorescu şi Nistor Chioreanu. Spre deosebire de procesul lotului Aldea, acum cvasitotalitatea acuza­ţilor erau prezenţi în boxă, Max Auschnitt fiind singurul judecat în contumacie. Lotul avea 5 oameni de afaceri (Auschnitt, Popp, Bujoiu, Gheorghiu, Balş), 3 profe­sori universitari (Mărgineanu, Bontilă, Manu), un militar fără partid (Măcellariu), 2 avocaţi (Chioreanu, Theodorescu) şi un profesor (Petraşcu), ultimii trei fiind, alături de Manu, foşti membri ai Mişcării Legionare.

Procesul este cunoscut sub mai multe denumiri: „procesul lotului Popp-Bujoiu”, „procesul M.N.R., „procesul grupului de spioni, complotişti şi sabotori”, „procesul marii finanţe”. Termenul M.N.R. a fost utilizat de către opozanţii activi ai regimu­lui comunist, deşi nu este încă foarte clar cine exercita conducerea acesteia, „Popp-Bujoiu” fiind doar una dintre versiuni. Incul­paţii erau acuzaţi de spionaj în favoa­rea anglo-americanilor, complot pentru răsturnarea puterii „populare” şi sabotarea industriei naţionale.

Procesul a fost însoţit de o campanie extrem de virulentă, organizată de autorităţi cu mobilizarea publicului, atât în sala de judecată, cât şi în afara acesteia. Presiunea de sus, exemplificată de depu­tatul pro-guvernamental Dinu Moisescu, care „cerea” instanţei o anume soluţie într-un proces aflat pe rol, era combinată cu cea de jos, exprimată de adunările generale ale angajaţilor din diverse sectoare. Telegramele expediate de unele persoane sunt reda­ctate în numele unor colectivităţi, subînţeles unanime. De exemplu, Abraham Alexandru semna în numele „locuitorilor din Baraolt”. Presiu­ni­le din partea opiniei publice sunt curente în democraţie, însă prescrierea unei „depline unanimităţi”, pleonasm de marcă al limbii de lemn şi, de asemenea, amestecul explicit şi imperativ în treburile justiţiei sunt mărci uşor de recunoscut ale totalitarismului. După ce regimul pregătise propagandistic marea naţionalizare din iunie 1948, resentimentele populare pu­teau fi mult mai uşor stimulate şi direcţi­o­nate contra unui grup de „finan­ţişti” sau „exploatatori”, decât împotriva unui grup de intelectuali sau de militari, cele două categorii bucurându-se încă de un prestigiu social considerabil.

Printr-o migăloasă activitate informa­ti­vă şi de anchetă, Securitatea a creat por­tre­tul unei organizaţii destul de potente, numită M.N.R. Au existat o serie întrea­gă de procese conexate celui din noiem­brie 1948, ce pot fi numite generic procesele M.N.R. Primul s-a desfăşurat aproape simultan, încheindu-se la o lună dis­tanţă, prin sentinţa nr. 2 195/ 16 decembrie 1948 a TMB. Au fost judecaţi 51 de oameni, mulţi dintre ei militari. Prin­ci­­pala acuzaţie era „aparte­nenţa la orga­­­ni­zaţii de tip fascist, politice şi paramilitare”, dar şi omisiunea de denunţ şi, în câteva cazuri, găzduirea „în diferite locuri”, după condamnarea lor în procesul „Sumanelor Negre”, a lui Horia Măcellariu şi Ioan Bujoiu.

Lichidarea M.N.R. a continuat şi cu alte procese. Conducătorul pe ţară al tine­re­tului naţional liberal, Mihail Fărcăşanu, conda­mnat anterior în procesul „Suma­nelor Negre”, a fost judecat într-unul din „procesele-anexă” ale cauzei M.N.R. Astfel, Fărcăşanu a fost condamnat, în contumacie, alături de alte 46 persoane, prin sentinţa nr. 2 159/10 decembrie 1948 a TMB. Actele acestui proces vorbesc despre o altă organizaţie, „Rezistenţa spirituală”, căreia i se atribuie un caracter (para)militar mai pronunţat decât în cazul M.N.R., datorită „secţiei militare” de care răspundea mr. (r) Ioan Tobă, instruit în Germania de celebrul Otto Skorzeny. Liderii organizaţiei sunt însă aceiaşi cu ai M.N.R. Este posibil ca autorităţile comuniste să fi preferat „fracţionarea” acţiunii judiciare pentru a crea impresia unui număr de organizaţii „teroriste” mai mare decât în realitate. Securitatea putea „puncta” la capitolul eficienţă preventivă, iar guvernul putea arunca pe umerii „teroriştilor” vina pentru greutăţile din ţară, justificând şi înăsprirea măsurilor represive.

De tineretul naţional liberal sunt legate alte două procese aflate în legătură cu problema M.N.R. Grupul format de către Laura Săulescu şi Gheorghe Dobrescu cuprindea „tineri, în mare majoritate liberali, brătienişti”. Lotul a fost judecat şi condamnat prin sentinţa nr. 2 237/ 20 decembrie 1948 a TMB. Au fost condamnaţi nouă tineri, doi dintre ei, Dan Ottulescu şi Şerban Zoner, primind pedepse mult mai mari decât ceilalţi şapte. Procesul s-a dovedit un fiasco, toţi nouă fiind judecaţi în lipsă.

Aşa-numita „grupare Marna” fusese ini­ţiată de avocatul liberal Aurel Mărgi­nea­nu, care, conform rechizitoriului, „a avut legătură cu Fărcăşanu pe linia M.N.R. în 1946 şi a fost să discute această problemă şi cu Aldea”. Prin sentinţa nr. 129/11 februarie 1950 a TMB, au fost condamnate 8 persoane, implicate în acţiune, inclusiv în tentativa de formare a unui partid creştin-social.

Rolul M.N.R. rămâne controversat în istorio­gra­fia românească. După unele opinii, a fost o mişcare cu largă suprafaţă militară şi intelectuală, care a încercat organizarea rezistenţei împotriva ocupaţiei sovietice şi a regimului comunist. După alţi specialişti, nu a fost decât o creaţie a Securităţii. Cu toate acestea, M.N.R. a fost o realitate, chiar dacă una manifestată mai mult ca intenţie decât ca structură bine organizată. Conducătorul ei nominal, fără a fi recunoscut de toţi cei implicaţi în rezistenţa pe cale de coagulare şi fără a cunoaşte, la rândul său, toate tentativele similare de grupare a rezisten­ţilor, a fost, de conivenţă cu Palatul Regal, grl. Aurel Aldea. Aşa cum se apreciază în Decizia nr. 2 din 18 noiembrie 1946: „Toate organi­za­ţiile subversive de mai sus au fost cunoscute cu încetul de inculpatul general de corp de armată rez. Aldea Aurel, care a căutat să le dirijeze după un singur plan şi într-o singură mişcare de rezistenţă, denu­mită «Mişcarea Naţională de Rezis­tenţă» abreviat «M.N.R.»”.

Un alt argument în sprijinul ideii nonexistenţei M.N.R. venea chiar din declaraţiile unora dintre cei acuzaţi pentru apartenenţă la organizaţie, care subliniau că nu-şi cunoşteau toţi colegii de anchetă, uneori, nu îi cunoşteau deloc sau, în orice caz, nu îi cunoşteau pe şefii organizaţiei. Acesta este însă un argument firav, anulat şi el de modul de organizare a grupurilor afiliate la M.N.R. Peste tot, din Bucureşti până, de exemplu, în Maramureş, grupu­rile erau organizate în mod „nuclear”, tocmai pentru a împiedica deconspirările şi căderile facile. Membrii diferitelor organizaţii afiliate nu se cunoşteau între ei, iar dincolo de propriul nucleu „sub­versiv” îşi cunoşteau, de regulă, doar şefii direcţi, care erau şi iniţiatorii nucleelor pe care le conduceau.

În cadrul tineretului naţional-liberal a existat o formă similară de organizare, numită „cercuri”. Un cerc era format din 10 membri, la apariţia celui de-al unspre­zecelea cercul se diviza în două părţi. Toate aceste precauţii n-au putut împiedi­ca descoperirea şi anihilarea aproa­pe totală, de către Securitate, a organizaţiilor de rezistenţă.

În declaraţiile lui Ioan Bujoiu există o interesantă definiţie dată componentei subversive a activităţii M.N.R.: „Consider că caracterul subversiv al mişcării noastre se situează prin iarna 1946-iarna 1947, epocă la care, după terminarea procesului gen[eralului] Aldea, organizaţiile dlor V. Brătianu, Gh. Manu şi amiral Măcellariu au căutat să se apropie iar de «grupul» nostru. Luarea de contact cu şefii acestor organizaţii, la diverse date, persoane care trăiau în clandestinitate, constituie carac­te­rul de subversivitate”.

Surprinzător este că în amintirile unor supravieţuitori ai fenomenului M.N.R., imaginea organizaţiei este la fel de amplificată, ca şi cea din în documentele Securităţii. Potrivit lui Oprea Tărăban, membru în M.N.R.-Dobrogea, Mişcarea era evaluată la 70 000-100 000 membri, con­du­cătorul ei pe ţară fiind Mihai (?!) Bujoiu, iar finanţator ing. Ilea. Tărăban mai spune că Bujoiu ar fi părăsit România în 1949. Bujoiu, condamnat în 1948, a fost cumva confundat cu Auschnitt, singurul care reuşise să se salveze, după toate pro­ba­bi­lităţile, cu complicitatea autorită­ţilor, încă din 1946. Deşi a existat tentaţia de a considera M.N.R.-Dobrogea ca o creaţie a Securităţii, documentele recent identificate confirmă existenţa organizaţiei, care pare să fi fost creată prin intermediul „grupării Marna”. Dacă ancheta organiza­ţiei dobro­gene constată legăturile cu liderul acesteia, avocatul Aurel Mărgineanu, cercetările din 1948 asupra grupului „Marna” reliefau că ing. Ilea făcea repetate „delegaţii prin Dobrogea”, şi că dispunea acolo de un „nucleu”. Ing. Ilea, care venise în grupul lui Mărgineanu ca apolitic, nu a făcut parte dintre cei condamnaţi prin sentinţa nr. 129/1950, aceasta fiind o explicaţie posibilă a descoperirii atât de târzii a nucleului său din Dobrogea, în condiţiile respectării unei conspirativităţi destul de stricte. Într-un Raport din 26 mai 1948, se afirmă despre Ilea: „Fost legionar, este dat de Mărgineanu ca făcând parte din grup, fără a şti ce a realizat”. Despre Aurel Mărgineanu se afirmă că el „conducea şi alte grupe neidentificate”. La nivel regional, Ilea pare să fi reprezentat un prototip al lui Ioan Bujoiu, finanţatorul rezistenţei şi este posibil ca el să fie personajul salvat prin evaziune, în 1949 sau mai devreme.

Se poate spune că M.N.R. a fost o „rezervă strategică” larg agreată de opo­ziţia politică şi, înaintea instalării guver­nului Petru Groza, de cercuri guver­na­­mentale, în eventualitatea izbuc­nirii unui război general între cei doi poli ideologici ai lumii postbelice. Performanţa slabă a mişcării este direct legată de infirmarea aşteptărilor privind izbucnirea conflictului armat.

M.N.R. nu a avut un caracter antina­ţi­onal, motivaţia ei fiind emina­men­te patrio­tică, dar nici unul extremist sau legionar, deşi, aşa cum au motivat autori­tă­ţile, printre membri se numărau şi foşti legionari.

Au existat şi procese ale variantelor regionale ale M.N.R. În Oltenia, o astfel de organizaţie s-a numit chiar Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia (MNRO). Aceasta dispunea, aidoma organizaţiei-mamă, de un comitet de coordonare şi avea în compunere mai multe grupuri autonome. Conţinea, de asemenea, o componentă militară puterni­că, reprezentată şi prin comandantul MNRO. „Aurel Aldea al Olteniei” era, judecând din această perspec­tivă, grl. Ioan (Iancu) Carlaonţ. Membrii lotului Carlaonţ au fost condamnaţi prin sentinţa nr. 928 din 14 iulie 1949 a TM Craiova privind următoarele pedepse: Iancu Robu, 20 de ani de temniţă grea, grl. Ioan Carlaonţ, 15 ani de temniţă grea, Radu Ciuceanu, 15 ani de temniţă grea, Sergiu Mandinescu, 12 ani de temniţă grea, Vlad Drăgoescu, 12 ani de temniţă grea, protosinghel Gherasim Iscu, 10 ani de temniţă grea. Este evidentă analogia, până la identificare, a scopurilor şi a tacticii adoptate de M.N.R. şi, respectiv, a MNRO. În mod surprinzător, sentinţa nu pomeneşte nimic despre M.N.R., însă face referire la intenţia MNRO ca „la momentul potrivit să facă legătura cu alte organizaţii subversive, coordonându-şi întreaga activitate în vederea atingerii aceluiaşi ţel [de] terorism şi sabotaj”. Procesul de la Craiova era, evident, o „completare regională” a procesului M.N.R.

Acţiunea de distrugere a rezistenţei în diverse regiuni ale ţării fusese mult uşurată de faptul că represiunea începuse cu vârful organizaţiei, nu cu membrii ei de rând, încă din 1946. După refacerea parţială a comandamentului, distrus odată cu „afacerea Sumanelor Negre”, lovitura decisivă a fost aplicată în 1948. Arestarea comandamentului, care funcţionase pen­tru scurt timp, a dus la eşecul tentativelor de organizare a rezistenţei la nivel naţio­nal. Autorităţile au descoperit diverse „avataruri” ale M.N.R. şi după câţiva ani. În Dobrogea, de pildă, un astfel de proces s-a finalizat prin sentinţa nr. 138/ 4 martie 1952 a TM Constanţa, inculpaţii fiind condamnaţi pentru vina că „au făcut parte şi au activat în organizaţia subversivă de tip fascist M.N.R.”.

Pe lângă variantele regionale, Securita­tea a identificat şi forme locale, uneori cu nume puţin schimbat, păstrând, însă, ace­leaşi iniţiale. Printre acestea, aşa-numita M.N.R. din Brăila, ce pare să se fi format în ianuarie 1948, fiind descoperită şase luni mai târziu, în urma unei percheziţii la domiciliul lui Marcel Mladin. În urma cercetărilor, „s-a constatat că este vorba de o organizaţie subversivă legio­nară, care sub numele de «Mişcarea Naţională Română», avea drept scop răsturnarea actualului regim democratic, împie­di­carea dezvoltării ideologiei Partidului Muncito­resc Român şi săvârşirea de acte de sabotaj şi atentate contra oamenilor politici din aparatul de guvernare”. Printre activităţile demarate se menţionează şi „culegerea informaţiilor de la autorităţi”. Deşi în cuprinsul sentinţei nu se face nici o referire la M.N.R., procurorul constată că „această organizaţie a fost îndrumată de alte organizaţii subversive şi că erau [era] unelte ale [o unealtă a] acestora”. Procesul M.N.R.-Brăila s-a finalizat prin sentinţa nr. 70/ 28 ianuarie 1949 a TM Galaţi, privind un lot de 17 acuzaţi în frunte cu Marcel Mladin. Doar unul singur din acest lot a fost achitat.

Organizaţiile locale incipiente de tip M.N.R. s-au extins şi în mediul rural, un caz interesant înregistrându-se în zona Neamţului. În comunele din această zonă au avut loc numeroase arestări în 1949, în mare măsură printre tinerii ce-şi afirmau convingerile patriotice şi căutau, aproape instinctiv, formele posibile de grupare. Cei din „districtul” Ceahlău fuseseră acuzaţi de formarea aşa-numitelor „verigi”, reunite într-o organizaţie numită „Frăţia de Arme”. Amănunte despre tentativele de organizare a rezistenţei în judeţul Neamţ se regăsesc în memoriile lui Neculai Popa. Memorialistul situează apariţia nucleelor de rezistenţă prin 1948, punându-le în legătură cu activizarea Mişcării Legionare şi cu zvonurile despre iminenţa unui război între Uniunea Sovietică şi anglo-americani, zvonuri ce au circulat insistent mai ales în 1951-1952. Spre deosebire de Grigore Caraza, Neculai Popa identifică şi contri­bu­ţia indirectă a M.N.R. la consolidarea acestor grupuri, în special prin aportul legionarilor tineri: „Ştirile care circulau privind declanşarea unei rezistenţe armate împotriva comunismului în unele regiuni ale ţării, puse pe seama Sumanelor Negre sau a grl. Aldea, au încurajat tineretul, dar, necunoscând pregătirile ce se făceau prin unităţile F.D.C. [Frăţiile de Cruce] în şcolile din Piatra Neamţ, au început să se organizeze din proprie iniţiativă. Astfel a procedat Renescu Ioan Alexandru, elev în clasa VIII (XII) a Liceului «Petru Rareş» din Piatra Neamţ, împreună cu Chiselef Niculai, absolvent al aceluiaşi liceu, care au înfiinţat în vara anului 1947 organizaţia «Mişcarea de Rezistenţă a Tineretului din România» (M.R.T.R.), stabilind în acelaşi timp şi un statut”. Autorul arată însă că şi Securitatea a avut un rol în „legiona­ri­za­rea” fictivă a unor organizaţii nemţene, dând în acest sens chiar exemplul lui Grigore Caraza.

Tipologia proceselor tip M.N.R. este confirmată şi de cazul rezistenţei din zona Neamţ. Neculai Popa a remarcat conexa­rea mai multor grupuri în loturile judecate, succesiv, de TM Iaşi. Cazul Neamţului este interesant datorită existen­ţei unor surse memorialistice, prin interme­diul cărora atmosfera socială din aşezările mici poate fi reconstituită cu oarecare acurateţe, şi prezenţei masive în zonă a legionarilor din generaţia tânără, aflaţi la o mare distanţă geografică de conducerea centrală a mişcării, şi la adăpost de culpa morală a participării la acţiunile violente ale acesteia de dinainte de 1942.

Căile prin care rezistenţii tip M.N.R. vor fi încercat să se coaguleze rămân însă prea puţin cunoscute. Sunt mai uşor de urmărit numele persoanelor implicate. De pildă, unul din viitorii protagonişti ai reeducării violente de la penitenciarul Piteşti, Cornel Pop, student la Facultatea de Medicină din Cluj, a fost arestat la Oradea, în 1949, pentru apartenenţă la o „organizaţie subversivă”. Arestările ope­rate în 1948-1949 în zonele Iaşi şi Neamţ se află la originea iniţială a experimentului reeducării, primele contingente supuse acestui tratament, într-o formă mult mai blândă, regăsindu-se în închisorile de la Galata şi Suceava.

Paralel cu „secţiile” regionale, Securi­tatea instrumenta şi procesele diverselor „anexe” ale M.N.R., în loturi succesive. Este de menţionat sentinţa nr. 35/ 10 ianuarie 1949 a TMB, prin care erau condamnaţi 23 acuzaţi prezenţi şi 2 în contumacie. Lotul avea o coloratură legio­nară clară, incluzând reprezentanţi impor­tanţi din anii 1940 ai acestei organizaţii, Valeriu Negulescu, Ioan Rusu, Mircea Nicolau. Atribuind organizaţiei de rezis­ten­ţă tiparul organizatoric al Mişcării Legionare, procurorul militar a formulat acuzaţii destul de imprecise. Cea mai importantă şi mai des invocată se referea la spionaj, activitate ce ar fi fost îndrumată de Negulescu, acesta centralizând infor­ma­­ţii­le „cu privire la starea militară poli­tică, economică, socială şi militară” şi furnizându-le personal cadrelor spiona­ju­lui american. Grupul este caracterizat cu expresia binecunoscută ca o „organizaţi­u­ne de tip fascist, politică şi paramilitară”, însă referirile din sentinţă sunt la o sumedenie de organizaţii sau nuclee exis­ten­te simultan, conduse în diferite perioa­de de diverşi membri ai lotului. Până la urmă, rolul, ca şi locul acestei organizaţii în cadrul M.N.R., o denumire care nu apare în sentinţă, este nebulos, el fiind doar aluziv menţionat.

Este evident că procesul Popp-Bujoiu a urmărit, în timp, destinele multora. La 4 ianuarie 1950, DGSP emitea un ordin în care actele acestui proces se revelau ca o „bază de lucru” pentru noi arestări: „Identificaţi arestaţi şi înaintaţi D.G.S.P. pe numitul Tătăranu Costel, fruntaş din P.N.L. implicat în procesul Pop-Bujoiu, fost de profesie avocat”. Au existat numeroase cazuri de acest gen, uneori datorită perpetuării unor confuzii din evidenţele Securităţii.

Acelaşi proces Popp-Bujoiu a avut consecinţe târzii şi în alte democraţii populare din Europa de Est. În perioada noiembrie 1953 – aprilie 1954 s-au făcut cercetări atât asupra lui Alexandru Popp, cât şi asupra a patru persoane care lucraseră, în perioada 1942-1948, ca secretare ale lui Popp la Societatea „Reşiţa”. Fusese vizat pentru „cercetări şi audieri” similare şi inginerul Manciu, însă „s-a stabilit că acesta a decedat în închisoare”. Cercetarea viza pe un anume inginer cehoslovac Bulina, care lucrase ca inginer la Reşiţa, în perioada 1942-1945. Rezultatele anchetei au fost însă extrem de modeste. Toate secretarele negaseră că l-ar fi cunoscut pe Bulina, iar Alexandru Popp a înşirat o sumă de banalităţi lipsite de orice relevanţă, menţinându-şi, astfel, stilul sobru din declaraţiile făcute în timpul propriei anchete. Întregul material al cercetărilor a fost trimis „organelor Securităţii Republicii Cehoslovace”. Acest „supliment de anchetă” fusese efectuat chiar la solicitarea serviciului secret cehos­lovac prin radiograma nr. 23/ 53/ 14 octombrie 1953. Solicitarea era urma­rea ares­tării, în Cehoslovacia, a inginerului Bulina, semnalat a „avea contact cu cetă­ţe­nii români ing. Manju [Manciu Corneliu] şi ing. Pop, care au fost condamnaţi în România pentru o activitate vătămătoare”.

Deşi n-a avut şansa unor reconstituiri literare timpurii, prin care să influenţeze memoria socială atât de puternic precum, bunăoară, procesul din 1960, zis „al intelectualilor”, cunoscut şi ca „lotul Noica-Pillat”, „aface­rea” M.N.R. a avut un rol substanţial în escaladarea proce­se­lor politi­ce, benefi­ciind de „prelungiri” judiciare şi marcând numeroase destine. Memoriile lui Dan Brătianu constituie singura mărturie nemijlocită asupra unui proces ce a constitu­it urmarea directă de­cla­ra­tă a procesului M.N.R. început în 1950 şi încheiat prin sentinţa nr. 730/ 17 iulie 1950 a TMB, proce­sul a fost conce­put ca judecată a principalilor colaboratori ai lui George Manu în activitatea subversivă. Lotul a fost compus din nouă persoane: Dan Constan­tin Zamfirescu, Virgil Antonescu, Dan Brătianu, Gheor­ghe Penciulescu, Mihail Delescu, Eugen Burlacu, Ion Şerban Cantacuzino, Ion Zurescu şi Florin Ionescu. Numitorul comun se regăsea în relaţiile acuzaţilor cu George Manu. Greutatea acuzării a fost pusă pe organizaţia subver­sivă. Dan Zamfirescu, fost legionar, a cărui partici­pare la rezistenţă fusese deja consta­tată în ancheta M.N.R., a fost considerat şeful lotului.

În înţelegerea fenomenului rezistenţei antisovietice/anticomuniste există şi con­fu­zii terminologice, precum aceea că în România de după 1945 nu a existat un război de partizani şi nici o insurecţie anticomunistă/antisovietică.

Rezistenţa armată, a avut ca motivaţie iniţială antiso­vie­tismul, trecând apoi la o manifestare vădit anticomunistă. Este adevărat că rezistenţa armată anticomu­nistă a fost un fenomen marginal, care nu a antrenat mase mari de oameni. Neavând şanse să răstoarne regimul comunist care era susţinut de trupele sovietice din ţară, rezistenţa anticomunistă nu putea oferi o soluţie viabilă. La fel de adevărat este că rezistenţa armată a avut un potenţial remarcabil, mai ales în primii ani, care însă nu a putut fi fructificat din cauza lipsei sprijinului extern. În acest registru se interpretează dorinţa din acei ani: „Vin americanii!”. Lipsa unei implicări serioase a aliaţilor occidentali, dublată de consoli­darea internă a regimului comunist, a dus la înfrângerea definitivă a rezistenţei armate, spre sfârşitul anilor 1950. Dacă zdrobirea revoluţiei de la Budapesta din 1956 le-a tăiat rezistenţilor orice urmă de elan, risipind ultimele iluzii în legătură cu intervenţia occidentală, retragerea trupelor sovietice din 1958 le-a luat şi o parte din motivaţie. Decisivă în privinţa demorali­ză­rii rezistenţei anticomuniste din România, atât cât mai rămăsese la acea dată, a fost conferinţa marilor puteri de la Geneva din 1955, când a devenit clar că războiul nu mai era nici posibil şi nici dorit.

Represiunea împotriva M.N.R. a avut şi o dimensiune birocratică. În Planul de muncă pe intervalul 1 octombrie – 7 noiembrie 1949, întocmit pe regiuni, Securitatea constata realizarea arestărilor doar la 80% din cifra propusă (2 728, faţă de 3 373), deşi în câteva regiuni planul fusese îndeplinit integral sau chiar depăşit. S-a declanşat o adevărată „întrecere socia­lis­tă pe ramură”. „În cadrul întrece­rilor socialiste şi ca urmare a planului de muncă întocmit de Direcţiunile Regionale de Securitate din ţară pentru perioada 1 octombrie – 7 noiembrie 1949, pe linia de cercetări, apreciindu-se munca depusă de unităţile noastre pentru realizarea planului propus, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, putem considera că pe baza rezultatelor obţinute, Direcţiunile Regio­nale de Securitate s-au clasificat după cum urmează”. În Refe­ratul din 2 noiembrie 1949 întocmit de organele de Securitate se preciza că nu numărul de lucrări a fost criteriul pentru întocmirea clasamentului. „Această clasifi­ca­re s-a făcut ţinându-se seama de numărul de reţinuţi cercetaţi şi trimişi în Justiţie de fiecare Regională pe perioada de timp menţionată, după calitatea anchetelor şi după modul cum au fost întocmite dosarele pentru Justiţie”. Prin „calitatea anchetei”, Securitatea înţelegea mai ales numărul de complici descoperiţi, în urma interogatoriilor. Astfel, apăreau confuzii, chiar hilare. De pildă, varianta extinsă a Planului menţiona, printre reţinuţi, şi 8 compo­nenţi ai „lotului Pop-Bujoiu”: Nicolae Filipescu, Dumitru Gr. Petrescu, Radu Sturza, Mircea Iarca, Eugen Ghimicescu, Dumitru M. Ionescu, Ilie Fărcăşescu, Emilian Ionescu. Având în vedere că lotul Popp-Bujoiu fusese condamnat cu un an mai înainte, avem o dovadă în plus că lotul M.N.R. fusese conceput ca o întreprindere largă şi trans­format într-un proces judiciar fragmentat doar din punct de vedere birocratic în diverse loturi. În Planul de muncă până la 7 noiembrie 1949, datat 3 octombrie 1949, şase din cei opt incluşi în „lotul Pop-Bujoiu” sunt menţionaţi ca reţinuţi „în grupul Maniu”. Este posibil ca eroarea să fi fost inspirată de asemănarea dintre numele Maniu şi Manu. La acea dată era în pregătire procesul colaboratorilor lui Manu, acesta fiind, de altfel, anchetat în aceeaşi perioadă cel puţin în legătură cu unul din cei şase, Emilian Ionescu. În rest, Planul de muncă citat era unul foarte precis, indicând în dreptul tuturor celor reţinuţi ziua sau zilele când aceştia „vor fi anchetaţi şi terminaţi”.

Bibliografie: ACNSAS, fond Penal, dos. nr. 8, nr. 281, nr. 776, nr. 815; AMJ, D.I.M., fond Penal, dos. nr. 18, nr. 14900, nr. 16156, nr. 16163, nr. 16878, nr. 17349; Dan M. Brătianu, Martor dintr-o ţară încătuşată, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1996; Nistor Chioreanu, Morminte vii, Institutul European, Iaşi, 1992; Radu Ciuceanu, Intrarea în tunel. Memorii, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991; idem, Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia, vol. I, 1947-1949, INST, Bucureşti, 2001; Radu Ciuceanu, Octavian Roske, Cristian Troncotă, Începuturile Mişcării de rezistenţă în România, vol. I, 11 aprilie 1945 – 31 mai 1946, INST, Bucureşti, 1998; eidem, Începuturile Mişcării de rezistenţă în România, vol. II, 1 iunie-18 noiembrie 1946, INST, Bucureşti, 2001; Horia Măcellariu, În plin uragan. Amintirile mele, Editura Sagittarius, Bucureşti, 1998; Neculai Popa, Represiune şi rezistenţă în Ţinutul Neamţului, Editura Vremea, Bucureşti, 2000; Procesul grupului de complotişti, spioni şi sabotori. Textul complect al dezbaterilor care au avut loc în faţa Tribunalului Militar din Bucureşti de la 27 octombrie la 2 noiembrie 1948, Editura de Stat, Bucureşti, f.a.; Testis Dacicus (George Manu), În spatele Cortinei de fier. România sub ocupaţie sovietică, Editura Kullusys, Bucureşti, 2004.

SILVIU B. MOLDOVAN

16/02/2013 Posted by | Generala | Lasă un comentariu